Înțelegându-l pe Sorescu

M-am lăudat mereu că-mi place Sorescu. De fapt, nu mă lăudam, ăsta este adevărul, îmi place Sorescu. Dar, la atât se rezuma relația mea cu El, îmi plăcea. Îmi plăcea pentru că picta extraordinar o lume pe care și eu o văzusem și în care trăisem, dar nu eram capabil să o descriu atât de profund ca el. El avea profunzimea care-i permitea să și simtă ceea ce era dincolo de ceea ce se vedea și găsea cele mai potrivite cuvinte pentru a reda ceea ce simțea.
Astăzi, însă, pentru prima dată, m-a încercat sentimentul că-l și înțeleg pe Sorescu, nu doar că-mi place. Ascult acest ZBOR INTERIOR interpretat de Estas Tonne și, ca prin minune, mi-am amintit de un vers al lui Sorescu, în care personajul „… s-a dus puțin să moară”.
De fapt, nici n-aș fi avut cum să-l înțeleg până acuma. Pentru că, de-abia acuma, tot mai des, mă încearcă și pe mine sentimentul că ar trebui să mă duc puțin să mor. Iar acest ZBOR INTERIOR m-a ajutat să conștientizez această nevoie.
♫ ÎNȚELEGÂNDU-L PE SORESCU (~ 64:29 min.)
https://app.box.com/s/ihnnhpkhz0luna0mh3o1hea8x0d2bcaq

P.S. Noroc cu Ion a lu’ Epure din capu’ satului, zis John SorEpurescu! El m-a salvat și-mi adusă aminte cine se dusă să moară puțin. Iată cine:

Shakespeare

Shakespeare a creat lumea în șapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești

În ziua a doua a făcut rîurile, mările, oceanele

Și celelalte sentimente –

Și le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,

lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei,

Lui Othelo și altora,

Să le stăpîneasca, ei și urmașii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strîns toți oamenii

Și i-a învățat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,

Gustul geloziei, al gloriei și așa mai departe,

Pînă s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit și niste indivizi care întîrziaseră.

Creatorul i-a mîngîiat pe cap cu compătimire,

Și le-a spus că nu le rămîne decît să se facă

Critici literari

Și să-i conteste opera.

Ziua a patra și a cincea le-a rezervat rîsului.

A dat drumul clovnilor

Să facă tumbe,

Și i-a lăsat pe regi, pe împărați

Și pe alți nefericiți să se distreze.

În ziua a șasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtună,

Și l-a învățat pe regele Lear

Cum trebuie să poarte coroana de paie.

Mai rămăseseră cîteva deșeuri de la facerea lumii

Și l-a creat pe Richard al III-lea.

În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.

Directorii de teatru și umpluseră Pămîntul cu afișe,

Și Shakespeare s-a gîndit că după atîta trudă

Ar merita să vadă și el un spectacol.

Dar mai întîi, fiindcă era peste măsură de istovit,

S-a dus să moară puțin.

MARIN SORESCU

De-abia acum îmi dădui și eu seama cum de-mi veni să zic ce zisăi de istorici, atunci când scrisei “Schimbare de paradigmă în filozofia existențială a turmei”. Rămăsese ceva Sorescu prin mine de când îl citisem, da’ nu băgasem de seamă. Că, la mine, așa se întâmplă când îmi place ceva, devine parte din mine și nu mai știu că nu sunt eu ăla. Ia uite-i și pe cronicarii mei:

 SCHIMBARE DE PARADIGMÃ ÎN FILOZOFIA EXISTENŢIALÃ A TURMEI

Ca sã nu mã întrebe vreun cititor “Da de unde ştii tu, bã, toate astea?” voi începe prin a expune periplul meu pe aceastã planetã, în format “fiinţã”. Adicã, vietate sub formã mişcãtoare cu vitezã sesizabilã ochiului uman. Cã, tot vietãţi sunt şi alelalte, da’ li se zice “plante”, fiindcã se mişcã mai încet, viteza mişcãrilor lor nefiind sesizabilã ochiului uman. Iniţial, am fost gândac. “Boul doamnei” mi se spunea, şi îmi plãcea al naibii sã mã plimb pe la soare. Într-o zi, un nene care mergea cu nasul pe sus, m-a strivit. Imediat, sufletul mi-a fugit într-un leu. Cã şi ãstuia îi plãcea sã doarmã la soare. Şi am “leit” aşa pânã a venit unu de la o grãdinã zoologicã, dornic tare sã impresioneze vizitatoarele stabilimentului sãu cu un mamifer profund dormitoriu. M-a atacat cu un somnifer, dar, neştiind cã eu aveam deja în stare natur ceva somnifer în mine, a bãgat cam mult şi…ãla am fost. Urmarea a fost cã m-am transpus într-un elefant. Mi-a plãcut, cã nu trebuia sã alerg şi nici nu se mai lua nimeni de mine, ba chiar mã ocoleau, dar cei mai mulţi mã mângâiau şi-mi dãdeau de mâncare. E adevãrat cã unii îmi dãdeau nişte aiureli, da’ nu mi-am pus mintea cu ei! Erau nişte bieţi oameni, ce pretenţii puteam avea de la ei! Şi am “elefãnţit” aşa pânã am îmbãtrânit de prea mult trãit şi m-am dus singur în cimitirul elefanţilor. Şi uite aşa, în clipa în care a murit elefantul din mine, sau eul din elefant, cã nu mai ţin bine minte care şi cum am murit, am apãrut eu, ãsta care scrie acuma. Deci, cam ştiu care a fost mersul vietãţilor prin viaţã.

La începuturi, încã dinainte de a fi eu gândac, pe vremea când eram doar un amãrât de “Gura leului”, adicã tot vietate, dar nu “fiinţã” ci “plantã”, nişte fiinţe care habar n-aveau cã peste câteva milioane de ani se vor numi oameni, umblau în turme. În faţã, la contactul cu necunoscutul şi cu pericolele, mergeau întotdeauna cei mai curioşi, dar şi cei mai curajoşi. Pe vremea aia, pentru ei nu existau prea multe necunoscute pe Pãmânt. Mult mai târziu, dupã ce au lãmurit o bunã parte dintre acele necunoscute, s-au trezit cã, dupã aia, aveau şi mai multe necunoscute. Când a constatat aceastã anomalie, unu dintre ei, care nu putea sã pronunţe “anomalie”, i-a zis “paradoxul cunoaşterii”. Deci, în fruntea lor mergeau cei mai curajoşi, urmaţi fiind de ceilalţi. Mai la coadã, erau cei mai prãpãdiţi, fie cã erau mai mãrunţei la stat, fie cã erau mai fricoşi decât ceilalţi, fie cã nu inspirau nici un fel de încredere. Pe atunci, nu se ştia cã pericolele pot veni şi pe la spate şi nu-şi puneau problema sã-şi apere dindãrãtul. Mai ales cã nici în DEX nu apãruse cuvântul “ariergardã”, aşa cã de unde era sã afle ei de chestia asta!?! Trebuia sã mai treacã vreo câteva mii de ani şi sã aparã unu Brutus, care le-a explicat cum e cu pericolul ãsta venit pe la spate.

Când le ieşea vreun duşman în cale, cel din frunte scotea Kalaşnikovul din teacã şi pornea la atac, îndemnându-i şi pe ceilalţi sã-l urmeze cu formula “Dupã mine, vitejii mei!”, formulã prin care le dãdea şi celorlalţi curaj din curajul sãu. Apoi a apãrut formula “Dupã mine unii, spre stânga alţii şi spre dreapta ãilalţi, la atac!”, pentru cã apãruserã şi pericolele din flancuri.

Între timp, în mijlocul turmei se produceau mutaţii care constituiau bazele schimbãrii de paradigmã de niţel mai târziu. Dupã fiecare victorie, în timp ce ãia care participaserã la bãtãlie se odihneau, sau îşi puneau Rivanol pe rãni, ãia mai buni de nimic, care stãteau ascunşi pe sub brusturi în timpul luptelor, se aciuau pe lângã cei din frunte şi începeau sã-i cureţe de praf, de mãrãcini, sã le scoatã ţãrâna de sub unghiile de la picioare şi sã le dea cu ojã pe unghiile de la mâini. Dupã care, începeau sã şuşoteascã între ei, lãudând faptele vitejilor, dar vorbeau în aşa fel încât vorbele lor sã cadã sub cel mai favorabil unghi în canalul auditiv extern al urechii vitejilor, pentru ca impactul cu ciocãnelul şi cu nicovala sã fie cât mai armonios. În mijlocul turmei, ãştia erau cunoscuţi sub denumirea de piţifelnici. Imediat în spatele lor s-au aciuat istoricii care le sorbeau cuvintele şi le transformau în poveşti ştiinţifico-fantastice, cunoscute mai târziu sub denumirea de “documente istorice”. Iar când vreun viteaz încerca sã se ridice ca sã ia un pahar cu Mirinda de pe teibãl, imediat sãreau minimum trei neisprãviţi pe el, îl imobilizau şi-i aduceau ei paharul îmbiindu-l cu formula “Vai, şefule, viteazule al vitejilor, da’ se poate sã-ţi cari singur paharul!? Pãi noi de ce suntem aici?”. Şi azi aşa, cu paharul de Mirinda, mâine tot aşa, cu porţia de shaorma şi cu ciorba de burtã cu ciocãnele, poimâine tot la fel cu nu mai ţiu minte ce, pânã când vitejii vitejilor n-au mai fost în stare sã se ridice deloc pe picioare, întrucât piţifelnicii ajunseserã nu numai sã le dea de mâncare vitejilor, ci şi sã mãnânce în locul lor, ca sã-i protejeze de influenţa nefastã a colesterolului negativ. Iar când a apãrut pericolul … nema viteji care sã porneascã în fruntea turmei şi care sã-i îndemne şi pe ceilalţi sã-i urmeze. Atunci, îngroziţi de pericolul care se apropia nãvalnic, piţifelnicii şi-au umflat bojocii (mult mai târziu avea sã se descopere cã aia nu ar fi fost bojoci, ci plãmâni) rãcnind cãtre turmã: “La atac, înainte …cã vã ia mama dracului pe voi, dacã ne prind ãştia pe noi!”. Şi ca sã fie şi mai convingãtori, au adoptat în regim de urgenţã, prin asumarea rãspunderii guvernamentale, legea marţialã care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care îndrãzneau sã nu plece la atac la îndemnul piţifelnicilor din spatele lor. Şi uite aşa au consemnat istoricii prima schimbare de paradigmã din filozofia existenţialã a turmei.

Acuma, dupã atâta amar de vreme, uitându-mã eu în jur, bag seama cã tot cam aşa au rãmas lucrurile şi azi. Doar cã piţifelnicii îşi pun nişte plãcuţe colorate în piept, legate cu fundiţã, şi umblã cu care blindate chiar şi când nu dau nãvalã barbarii. Am mai observat cã s-au înmulţit cei care nici viteji nu sunt, dar nici piţifelnici n-au ajuns. Aştia se uitã la meci la televizor, beau bere şi, din când în când, se mai duc şi se întâlnesc cu câte un piţifelnic. În timpul acelor întâlniri, piţifelnicul îşi dã ochii peste cap, se jurã cã nu furã chiar cu raţa-n gurã, în timp ce ei rezolvã rebus iar la sfârşit îl aplaudã pe piţifelnic, dupã care se întreabã unii pe alţii: “Ce-a zis bã ãsta, cã nu se auzea prea bine?!”. Probabil, n-a trecut suficient timp, sau încã n-au apãrut alte pericole care sã determine vreo nouã schimbare de paradigmã în filozofia existenţialã a turmei. Da’, poate cã pânã o sã ajung eu Equus quagga .…..

P.S. Nu mai cãutaţi pe goagãl, cã vã spun eu! E “zebra comunã”.

Din volumul “Zâmbete ALTFEL”

Anunțuri

Un gând despre „Înțelegându-l pe Sorescu

  1. E greu,sa devii Maestru-precum Sorescu,El nu s-a nascut din „ferma”–cum credea Darwin.Marii Maestrii isi ocupa mintea cu Creatiunea.El a gustat din Geneza ,si sufletul lui a fost atins si constiinta largita.Pana lui iscusita a innaltat! Iar in poezia de fata,Maestru,a sarit in alt Maestru .Ei a pus in joc fiinta si nefiinta ce se naste una pe cealalata si ne trec prin toate coordonatele;frumos-urat;bine-rau;greu-usor;inalt-scund…s.a.m.d.ce se creeaza unul pe celalalt;se leaga reciproc;se determina.Sunetele-sonetele-Maestrilor,au o alta linie de timp–contopindu-se-ajung la armonie.Si eu azi ii plasez in mintii luminate-sclipitoare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s